Cum ai putut? de Jim Willis

Când eram un căţeluş te binedispuneam cu năzdrăvăniile mele şi te făceam să râzi. Ziceai că sunt copilul tău, şi indiferent de câte perechi de pantofi ţi-am distrus şi de câte perne am smotocit, am devenit prietenul tău cel mai bun. Ori de câte ori făceam vreo năzbâtie, îmi arătai degetul arătător şi îmi spuneai: “Cum ai putut…?”, însă apoi te aplecai spre mine, mă rostogoleai şi mă mângâiai pe burtică. Educarea mea a durat ceva mai mult pentru că tu erai foarte ocupat, însă într-un final, împreună, am reuşit. Îmi amintesc acele nopţi în care mă strecuram lângă tine în pat, şi cu boticul lipit de tine, îţi ascultam confidenţele şi visele secrete. Erau clipe în care credeam că viaţa e perfectă. Împreună făceam plimbări lungi, fugeam prin parc, călătoream cu maşina, ne opream să mâncăm împreună o îngheţată (eu doar cornetul pentru că “îngheţata era rea pentru căţeluşi”, îmi spuneai). Mergeam împreună chiar şi la mare…Cât moţăiam eu la soare în timp ce te aşteptam să te întorci acasă la sfârşitul zilei!

Treptat, ai început să petreci tot mai mult timp la locul de muncă şi în afara casei pentru că îţi căutai un partener uman. Te aşteptam cu răbdare şi te consolam când veneai cu inima zdrobită de dezamăgiri. Nu ţi-am judecat niciodată deciziile şi ţopăiam de bucurie de fiecare dată când te întorceai acasă. Şi m-am bucurat când te-ai îndrăgostit. Ea, acum soţia ta, nu este o “iubitoare de câini” (nu îi plac), şi totuşi eu am primit-o cu drag în casa noastră. Am încercat întotdeauna să îi demonstrez afecţiunea şi supunerea. Eu eram fericit pentru că vă vedeam fericiţi. Curând au apărut “puiuţii umani” şi eu m-am bucurat alături de voi. M-a fascinat duioşia lor, mirosul şi culoarea lor rozulie… Vroiam să îi îngrijesc aşa cum îi îngrijeaţi voi… Doar că voi eraţi îngrijoraţi că aş putea să îi rănesc. Şi îmi petreceam timpul închis în cealaltă cameră, sau în cuşca de câini. Numai eu ştiu cât îi iubeam! Şi am devenit un “prizonier al iubirii”.

După ce au început să crească, am devenit prietenul lor. Îi lingeam în timp ce ei se urcau pe spinarea mea. Se agăţau de blana mea şi mă trăgeau, îmi băgau degetele în ochi, îmi cercetau curioşi urechile şi îmi dădeau sărutări pe nas. Eu îi adoram, şi le adoram mângâierile, pentru că ale tale erau din ce în ce mai rare. I-aş fi apărat cu preţul vieţii mele dacă ar fi fost necesar. Mă strecuram în patul lor şi le ascultam preocupările şi visele secrete. Aşteptam răbdător la fereastră să aud maşina ta când te întorceai de pe stradă. A fost o perioadă în care dacă cineva te întreba dacă aveai câine, scoteai o fotografie cu mine din portofel şi le povesteai mândru despre mine. Au trecut câţiva ani şi apoi le răspuneai doar “da” şi schimbai repede subiectul. La început eram “câinele tău” iar apoi doar “un câine”.

Acum ţi-e greu să-mi faci capricii şi te plângi de fiecare cheltuială necesară pentru întreţinerea mea.

Ţi s-a oferit şansa să te muţi cu serviciul în alt oraş. Te vei muta cu familia ta într-un apartament în care nu este voie cu animale de companie. Ai luat această decizie pentru că aşa este mai bine pentru “familia ta”, însă îmi amintesc că a fost un timp când eu eram singura ta familie. Am fost încântat de plimbarea cu maşina până am ajuns…la adăpostul de animale! Mirosea a câini, a pisici, a teamă, a disperare. Ai completat documentele şi ai spus: “Ştiu că veţi găsi o casă bună pentru el”. Au ridicat din umeri şi te-au privit cu tristeţe. Ştiau destinul ce-l aşteaptă pe un câine de o anumită vârstă, chiar având “pedigrí”. A trebuit să îl indepărtezi de mine pe copilul tău atunci când, prins de gâtul meu implora strigând: “Nu, tati, nu îi lăsa să îmi ia câinele! M-am întristat pentru ei, pentru lecţia pe care le-ai dat-o atunci despre prietenie, loialitate, iubire, responsabilitate si respect pentru orice formă de viaţă. Tu m-ai mângâiat uşor pe cap evitându-mi privirea, şi ai refuzat să păstrezi ca amintire zgarda şi lesa mea. Aveai o întâlnire la care trebuia să ajungi, aşa cum aveam şi eu una…

După ce ai plecat, tinerii spuneau că probabil tu ştiai de mutarea asta cu mult timp în urmă dar că nu ai încercat să îmi cauţi altă familie care să mă vrea. Unul dintre ei, dând din cap a spus: “Cum a putut…?”
Altfel, erau foarte drăguţi cu noi atunci când programul lor le permitea. Ne dădeau desigur de mâncare, însă mi-am pierdut apetitul după câteva zile. La început, întotdeauna când trecea cineva pe lângă cuşca mea, mă uitam sperând că eşti tu, că te-ai răzgândit, şi că totul a fost doar un vis urât…Am sperat ca printre oamenii ăia se va găsi unul care mă va lua să mă îngrijească, să mă salveze. Când mi-am dat seama că nu puteam concura cu puiandrii drăguţi care atrăgeau toată atenţia, m-am retras într-un colţ şi am aşteptat… La sfârşitul zilei am auzit paşii cuiva care venea după mine…M-au dus până la sfârşitul coridorului, într-o cameră separată. O cameră suspicios de liniştită. M-a ridicat pe masă şi în timp ce îmi mângâia urechile îmi spuse: “Nu-ţi fie teamă”. Inima mea a început să zvâcnească intuind ceea ce se va întâmpla. “Prizonierului iubirii” i s-au sfârşit zilele. Aşa cum era normal pentru mine, am simţit durerea acestei femei. Sarcina ce-i fusese încredinţată o apăsa chiar dacă încerca să o disimuleze. Ştiam acest lucru la fel cum ştiam atunci când fiind un căţeluş îţi cunoşteam toate stările tale.

Mi-a pus cu grija un garou pe laba din faţă. I-am lins lacrima de pe mână, aşa cum te lingeam şi pe tine când căutai alinare. Cu multă profesiune mi-a pus acul în venă. Am simţit înţepătura şi lichidul rece împrăştiindu-se în corpul meu. Imediat am început să mă simt adormit… Privind-o în ochi i-am şoptit:
“Cum ai putut…?”

Probabil pentru că înţelegea limbajul meu de câine, spuse: “Îmi pare rău”. Mi-a explicat că aceasta era munca ei şi că voi merge într-un loc mai bun, unde nu voi mai fi ignorat, nici abandonat. Un loc plin de lumină şi iubire, care nu se aseamănă deloc cu această viaţă pământească. Cu ultimele fărâme de energie am încercat să îi transmit printr-o bătaie de coadă că acel: “Cum ai putut…?”…

Nu îi era dresat ei, ci ţie… Îţi era adresat ţie, bunul şi iubitul meu stăpân. Gândul meu era pentru tine. Şi la tine mă voi gândi şi te voi aştepta mereu. Fie ca toţi cei dragi ţie să te iubească şi să-ţi fie loiali, cel puţin pe cât te-am iubit şi ţi-am fost eu.

Nu te voi uita niciodată…

                                                                                                                                                                                                       Jim Willis